Nunțile odinioară

     Nunțile copilăriei mele și ale EPOCII DE AUR.

      Odinioară nunțile durau ca-n povești, timp de trei zile. Joi seara era beteala, unde tinerii erau chemați să facă podoabele pentru brad, în special scara pisicii ce se confecționa din hârtie creponată și toate cele cu care bradul era împodobit. 

     Vineri era pauză pentru petrecăreți, dar muzica urla în micile boxe ale picapelor sau magnetofoanelor, pregătirile erau în toi. Vecinele pricepute în ale gospodăriei dădeau o mână de ajutor, nu erau restaurante. La fel și bărbații iscusiți veneau să instaleze cortul, iarun electrician din sat făcea instalația în cort. Mai târziu totul era instalat ca într-un veritabil restaurant, deși improvizat.

     Cu mici și mari, ne pregăteam să mergem sâmbătă seara la fedeleș, ol petrecere nocturnă, unde se ducea aproape tot satul. Noi copii mai ne trebuia bani de cheltuit, deoparece când era cîte o nuntă, era ca un fel de târg, veneau negustori cu butoiul de înghețată, cocoșei și găinușe din zahîr ars, ciubucuri, acadele, etc, atunci spălam sticle și borcanne și le duceam la cooperație. Îmi amintes că cea mai scumpă era sticla de șampanie, cu 3 lei. Pentru a practica meseria de negustopr, în comunism nu-ți trebuia autorizați la poarta gazdei. Am evitat să vă povestesc cum tânăra mireasă împreună cu o domnișoară (prietenă), îmbrăcate în costum național, chemau tinerii la fedeleș servind-ui dintr-o ploscă.

     Duminică dimineața avea loc bradul, se duceau tinerii cu câte un mic dar/atenție. Dacă nu erau făcute toate ornamerntele de joi seara, când a avut loc beteala, ritualul se continua. Apoi avea loc un nou ritual Bărbieritul mireli de către patru flăcăi. Ea simbolizează trecerea de la băiat la stadiul de bărbat.

     Cu toți sătenii se mergea să admirămnunta, iar cănd era un joc numit Luneasca, cu toții ne prindem în joc și tradițional se puneau celor ce veneau la masă de găt pijamale sau prosape. Îmi amintesc cum fugeam, de teamă că vom fi chemați la nună 😀

     Urmează gătitul miresei de către nașă, a mamei, a suirorei și a domnișoarei de onoare. Apoi are loc Hora miresei, sau avea, că tradițiile s-au pierdut s-au se mai păstrează la țară, înainte de plecare la cununia religioasă. Alaiul/caravana începe cu o domnișoară și un cavaler de onoare.

     După biserică se venea acasă la masă, su dacă era devreme se mai aștepta.

Costești, anul 1930

 Biserica arsă de la Costești/Argeș, din 1930.

Catedrala Sf. Ilie

La 18 aprilie, 1930, în vinerea mare, la denia de Prohodul Domnului, a ars din temelii. 116 persoane, în special tineri, au pierit in foc. Inițial au fost prerzente 200 de persoane, dar biserica fiind preas mică, s-a hotărât să rămână părinții și bumnicii afară.
Bisericuța de atunci, minusculă și facută din lemn și șiță. Biserica avea peste 200 de ani și cu ușa mică, de 1 m, cu deschizătura în interior, la fel ca toate bisericile din zona munteniei, de altfel. Ferestrele erau micuțe și ferecate cu drugi de metal. 
În timp ce preotul Dumitru Vișinescu cânta Prohodul, nu se mai înțelegea nimic și ca un semn, preotul scăpă cadelnița din mână. Dascălul a aprins o lumânare și o așeză în sfeșnic. Flacăra la început a crescut și a aprins o coroană din plastic ce stătătea deasupra sfeșnicului, Apoi o scânteie a sărit către podul, depozitul, de lumânări, de unde a fost un pas să se aprindă șița uscastă și tot lemnul din care erau construite bisericile atunci.
Oamenii s-au năpustit cu toții asuprta ușiței, că nu se putea numi ușă. Au murit aproape toți, până și fiul preotului impreună cu Dumitru Vișinescu și dascălul. Singurta care a ramas intactă
a fost Sfânta Evangelie.
Doamne, ce de tipete se auzeau din ambele părți, părimnții țipau de afară și ei se luptau cu focul în interior. Groaznic. Mi se face pielea de găină numai când îmi imaginez. 
Primarul de la Costesti a sunat la 26 de km salvarea la Pitesti, pe atunci Costești nu era un oraș. Salvarea a luat-o pe un drum greșit, și pânș a ajuns, totul era făcut scrum.
Tragedia de la Costeși a făcut înconjurul lumii. Au venit ajutoare din toată Europa. Regina Maria și principele Mihai (9 ani), au venit la înmormântarea celor dispăruți. Tot ei ne-au ajutat să ridicăm o nouă biserică, care astăzi se află în orașul Costești la rangul de Catedrală cu hramul de Sfântul Ilie.
Pe locul unde a ars bisericuța sa ridicat o piatră pe care scrie numele fiecărui decedat în parte și o troiță.
În fiecare luni, în a doua zi de Paști, corul de la Palatul Copiilor Costesti, conduși de Vasilescu Sofia.
Scriu în fiercare an despre această tragedie, pentru că o fac DIN SUFLET, sunt eu puțin mai patriot și îmi iubesc locurile natale. Important este să nu uităm ce s-a întâmplat și să ne rugăm pentru sufletele nevinovate care au pierit atunci.

     Sursa foto 2: https://costesti-ag.ro/

Natura vie sau mortă!

     Sunt un iubitor de natură și asta am mrturisit-o și pr
ietenilor din lumea virtuală. E adevărat, nu e lumea reală, dar și în mediul on-line poți avea prieteni, deși ei se mai cern/triază. Nu toți din lista de facebook îi putem numii prieteni, ci pe cei care îi cunoaștem în profuzime.

     Am povestit unei prietene că ador natura, atunci ea sa oferit a-mi trimite poze cu peisaje, de undeva din ardeal. Doamne, ce frumuseți, am observat ca sunt locuri in care natura încă se mai conserva sau anumiți arbori sunt protejați de lege.

     La mine în județul Argeș din 1990 încoace au dispărut păduri întregi și care au mai rămas, s-au tăiat în asemenea hal de întorci tirul printre copaci. Mai nou au început să dispara și poienițele. Pâna și cele mai mici crenguțe au fost tăiate, ceea ce se numea leasă s-au crânguri. Doamne, nu-mi vine să cred, nu mai există un copac! 

     Și când îmi amintesc de copilărie, când traversam o pădurice să ajungem la un loc dat în parte de CAP. Se numea global. Câmpuri întinse de verdeață, poienița plină de urzici, darurile Domnului. Veneau atunci până în Sfintele Paști oameni din tot orașul.

     Cred că în doi ani totul e distrus prin jur, după tot ce am scris. Acum totul a devenit un morman de gunoaie. Astupăm șasnțurile și apoi ne văităm că suntem inundați!

Sfântul Gheorghe // Tradiție

 În fiecare an, la 23 aprilie, toti crestinii il sarbatoresc pe Sfantul Mare Mucenic Gheorghe, purtatorul de biruinta.

Sfantul Gheorghe. Sfântul Gheorghe, purtătorul de biruință, este sărbătorit de credincioșii ortodocși în fiecare an, pe data de 23 aprilie. Alături de Sfântul Dumitru, care marchează cea ultima cea mai importantă sărbătoare a toamnei, Sfântul Gheorghe el este al doilea stâlp calendaristic, reprezentând începutul primăverii. 
Ramurile ornamentale variază de la o zonă la alta. De exemplu, nu știu dacă în toată Muntenia, dar la minle în orașul Costești, județul Argeș se pune Jugastru. O ramură din codrii împăduriți.
Semnificaţia  elementului vegetal se extinde pe întregul perimetru al gospodăriei tradiţionale care este pus la casă, la adăposturile animalelor şi la cele în care se păstrează cerealele, la fântâni, uneori la grădina de legume sau la holde, şi chiar la cimitir.

Dat fiind faptul că începutul sezonului cald coincide în calendarul popular cu debutul sezonului pastoral, Sf. Gheorghe are în cultura populară și atributul de patron al păstorilor. Spuneam că simbolizează începutul primăverii, deci a renașterii naturii.

Una dintre practicile cu raspândire generală în ziua Sfantul Gheorghe este împodobirea casei şi anexelor cu simboluri vegetale ce marchează renaşterii naturii.

PAPARUDA - RITUAL

Paparuda

     Pe anotimpul acesta ploios și cu gângul ca nu a mai plouat de aproximativ 3 (trei) ani în miezul verii, căzui brusc în borcanul cu melancolie și mi-am adus aminte de paparudele de odinoară în perioadele de seceta, ce poate avea loc în orice zi de vară.

     Ritualul, deși avea o dată tradițional fixă (joi, în a treia săptămână post-pascală), se putea practica acest ritual ori de câte ori era secetă prelungită. 

     Alaiul era alcătuit de copii, în spercial fetițe legate împrejurul șoldurilor cu bozii (ca o fustă. Bozie este o plasntă asemănătoasre cu socul. Cred că a ca-am dispărurt sau nu o mai recunosc eu. Nu mai rețin de alte măști sau ce ritual mai era, eu povestesc copilăria mea mult mai spre anii 1980. Cortegiul umbla prin sat de la o casă la alta, și în curte se cânta un cântec ritual* Paparudă rudă,/Vino de ne udă/Cu găleata- leata/Peste toată ceata/Cu ciubărul-bărul/Peste tot poporul*, învârtindu-se roată în cerc ăi sărind în sus, parcă erau niște căprițe 😂

     În timpul jocului și după terminarea lui, gazdele udă cu apă întregul alai. În același timp aruncam și cu monezi peste picioarele lor.

     Aceasta e un ritual ce se practica în mitologia grecească pentru invocarea zeilor ploii. Cum românii întodeauna s-au hrănit din folclor, în mitologia romanească românii au avut dintodeauna o multitudine de obiceiuri. Unde de-a lungul anilor din istorie, am trăit vremuri de o mie de ori mai groaznice decât pandemia, dar stramoșii noștrii au simțit nevoia să creadă în ceva și au mai avut ceva importamnt, unitate și credință. Ceea ce noi nu mai avem astăzi, dacă ar fi unitate, nimeni și nimic nu ne-ar biruii!

P: S. Din păcate tradiția a dispărut, dar îmi doresc cu ardoare să mai văd acest ritual! În mine zace un sufletb de copil și parcă tresaltă sufletul în mine de bucurie și mi se face pielea de găină numai când îmi imaginez că m-aș întoarce în copilărie!

     Sursa foto: http://acasalaromani.ro/paparuda/ 

Vă mai amintiți celebrele bâlciuri de odinioară?

În unele locuri traditia se mai pastreaza si astăzi. E adevarat, din păcate, în multe locuri, acest ansamblu de conceptii, datini care statornicește istoricește locul. Odinioara aceste evenimente se numeau și târguri. Erau celebrele Iarmarocuri, care acum au luat denumirea de bâlcui, dar popular este cunoscută de târg. 

Să ne amintim de opera AMINTIRI DIN COPILĂRIE, la Humulesti, când Nica se ducea la Iarmaroc cu celebra pupăza din tei si amuza oamenii. Din păcate nu am prins acele vremuri când aveau loc tărgurile pline de amuzament si calitatea operelor de artă. Vă pot doar depăna amintiri din vremeaurile de demult apuse, ale copilăriei mele.

Cum magazinele erau în majoritatea timpului închise sau nu se găseau toate bunătățile, atunci ieșeam cu toții, de la mic la mare îmbrăcând straie de sărbătoare, era puzderie de oameni, de nu puteai arunca un ac. Perechile umblau țanțoșe ținându-se de braț și mergeau să bea câte un țap de bere și să mănânce mici cu muștar. 

Atunci era bucuria copiilor, odata pe an ieșeau și se bucurau de farmecul târgului. Erau amețiți numai de euforia creeată în jur. Bătrânele tiribombe sau comedii, cum le spuneam eu. Cu călușei pentru cei mici și erau cu lanțuri pentru cei mai mari și pentru adulții puși pe distracție. O serbare câmpenească în toata regula.

Imi amintesc nelipsitele gogoserii care nu se mai gasesc și astăzi prin bâlciuri. Halvita a fost inlocuita cu Nuga, un înlocuitor, care nu mai e același. Spun asta pentru că am vrut să-mi aduc aminte de gustul copilăriei și l-am incercat. La fel sa întamplat și cu ciubucul. Dacă gogoșerii mai gasim prin oraș, cocoșeii și găinușele din zahăr ars au disparut cu desavârșire. Pâna și acele mingiute sferice facute din rumeguș și imbrăcate în hârtie creponată, pe care le agățam cu un zgârci, astfel ne jucam cu ele un fel de dute-vino și o prindeam iar in mană. Nici acei celebrii calșușeri din plastic!

Doar tiribombele au mai rămas și turta dulce în diferite forme, micul și berea. Pâna și batranul tap a dispărut sau sa comercializat.

Acum intrăm atât de des în magazine și se găsesc de toate, încât vechiul iarmaroc a devenit neinteresant, trecatorii vin doar să se relaxeze saubunicii cu copii. Atunci era cum sint azi Zilele Orașului, o singura dată pe an.

Felicitari celor care #duc tradiția mai departe, actualizată saui nu! Vremurile trec și totul se schimba. totul e să pastrăm inocența copiilor intactă, deși e greu cu tehnologia de azi.

Fu-se si se du-se!

Cititorii din BLOGUL lui ADY stiu ca ador natura. Îmi amintesc din copilarie cand ne duceam la global (un teren in folosul CAP, unde beneficiam de o infima. parte din recolta), traversam o padure ca sa putem trece garla pentru a putea agunge *la globalul de peste garla*. Odata imi amintesc ca ma duceam cu verisoara mea de nu stiu al cate-lea grad, avea si ea teren dat alaturi. Din padure, peste garla statea cazut un copac ca un fel de podeț . Verisoara mea a trecut peste el fara nici un fel de problema. Eu de mic am avut probleme cu echilibrul si stiam asta, dar din orgoliul meu masculin, desi eram un copil, am vrut sa trec si eu, desi in sinea mea stiam ca nu voi reusi. Nici n-am ajuns la jumatatea pomului stil bârna că ... bâldbâc in apa ca toporul la fund 😂 ... Peste timp, trecut-au anii, de dupa revolutie cand s-au desfiintat CAP-urile si înapoiat propiertatile oamenilor, cu rapiditate padurea a disparut. Padurea sau paduricea, nu era atat de imensa, dar costatand cați pomi avea, destul de consistenta în lemn. Peste timp, trecut-au anii, de dupa revolutie cand s-au desfiintat CAP-urile si inapoiat pamanturile ce le poasedau oamenii din mosi stramosi, nu-mi dau seama nici acum cum, si cand. Cert e ca cu rapiditate padurea a disparut. Padurea sau paduricea, nu era atat de imensa, dar costatand cați pomi avea, destul de consistenta în lemn. Aveam poienite imense unde se găseau urzici, darurile naturii. Întodeauna noi oamenii stricam totul! Poienita ne-a fost arata, desi nimic nu se recolteaza pe ea, sau se face pentru a fi deversate reziduri. Asa se explica si disparitia darurilor Domnului. Acesta materie ne-a afectat si poienitele ce inca mai aveau un covor verde si Dumnezeu ne incanta cu Darurile S-ale. O mizerie de nedescris pe canalul care merge spre padure din pricina rautății oamenilor. Semenii nostrii isi fac rau intre ei si apoi se intreabna cum era odinioara si acum de ce sunt inundati. Dupa ce ei au stricat totul, apoi tot ei fac scandal si asteapta ajutor de la Primarie. Ok, e o institutie in folosul comunității, dar voi ce faceți pentru voi?

       Cititorii din BLOGUL lui ADY stiu ca ador natura.

    Îmi amintesc din copilarie cand ne duceam la global (un teren in folosul CAP, unde beneficiam de o infima. parte din recolta), traversam o padure ca sa putem trece garla pentru a putea agunge *la globalul de peste garla*.

     Odata imi amintesc ca ma duceam cu verisoara mea de nu stiu al cate-lea grad, avea si ea teren dat alaturi. Din padure, peste garla statea cazut un copac ca un fel de podeț
. Verisoara mea a trecut peste el fara nici un fel de problema. Eu de mic am avut probleme cu echilibrul si stiam asta, dar din orgoliul meu masculin, desi eram un copil, am vrut sa trec si eu, desi in sinea mea stiam ca nu voi reusi. Nici n-am ajuns la jumatatea pomului stil bârna că ... bâldbâc in apa ca toporul la fund 😂 ...

Peste timp, trecut-au anii, de dupa revolutie cand s-au desfiintat CAP-urile siinapoiat pamanturile ce le poasedau oamenii din mosi stramosi, nu-mi dau seama nici acum cum, si cand. Cert e ca cu rapiditate padurea a disparut. Padurea sau paduricea, nu era atat de imensa, dar costatand cați pomi avea, destul de consistenta în lemn.

     Aveam poienite imense unde se găseau urzici, darurile naturii. Întodeauna noi oamenii stricam totul! Poienita ne-a fost arata, desi nimic nu se recolteaza pe ea, sau se face pentru a fi deversate reziduri. Asa se explica si disparitia darurilor Domnului. Acesta materie ne-a afectat si poienitele ce inca mai aveau un covor verde si Dumnezeu ne incanta cu Darurile S-ale.

      O mizerie de nedescris pe canalul care merge spre padure din pricina rautății oamenilor. Semenii nostrii isi fac rau intre ei si apoi se intreabna cum era odinioara si acum de ce sunt inundati. Dupa ce ei au stricat totul, apoi tot ei fac scandal si asteapta ajutor de la Primarie. Ok, e o institutie in folosul comunității, dar voi ce faceți pentru voi?