Datul de-a Suratul sau Surata - Ritual

     Intrăm în săptămâna Rusaliilor (moșii de vară).

     Din vremuri stăvechi, oamenii aveau nevoie să creadă în cedva. În ciuda vieții mult încercate, întodeauna găseau resurse de a lupta cu viața. Spre deosebire de vremurile în care trăim, atunci lumea era unită. Deși noi spunem că trăim vremuri foarte grele, totul e incomparabil cu vremurile de unde a plecat acestă nație și iată, întodeauna poporul român a trecut mai departe fără a avea privilegiul de a aslege.

     Încă din primii ani de naștere sau poate si mai târziu, fiecare copil (adult) își alegea pe cineva pentru a-i fi frate (soră) până la moarte și se ajutau într-un totul. Prin acest grad de rudenie care se numea Surat sau Surată, erau alături întodeauna uniți ca și codrii împăduriți, la bucurii și cel mai adesea la necazuri, se ajutau reciproc.

     În Duminica Rusaliilor  are loc ritualul *Datul de-a Suratul sau Surata*. Se împarte câte un vas pentru sufletul fiecărui Surat(ă), așa ne împărțim de viu și ne unim sufletele dăruindu-ne unul altuia spunând *Surați până la moarte*.

     Din păcate tradițiile s-au pierdut dar pot spune că din fericire la noi în județul Argeș încă se mai păstrează acest obicei. Până la urmă e un obicei lăsat din bătrâni, Nu o tradiție creștină, dar uneori e 

 frumos să crezi în ceea ce-ți bucură sufletul, iar eu sunt un iubitor de tradiții de orice natură, creștine sau nu, măcar sunt ale noastre neaoș românești, nu importate de prin țări occidentale!

      Iată inspirația poetului național Vasile Alecsandri și cât adevăr stătea în versurile lui sale
din Hora Unirii, mai ales în prima strofă: Hai sa dam mâna cu mâna

Cei cu inima româna,
Sa-nvârtim hora fratiei
https://www.versuri.ro/w/dks6
Pe pamântul României!.

Oare știu eu ce e iubirea?

      Mulți oameni spun că iubesc sau au iubit. Oare câți dintre ei au cunoscut acest sentiment!

     Cred că sunt unul dintre puținii oameni care am puterea să recunosc că nu cunosc sentimentul de iubire. E adevărat, fiecare cunoaște câte un sentiment, chiar îl simțim, doar suntem oameni și avem asuflet. Îl simt în suflet, nu pot spune sau nu am curaj să spun că simt cu inima.

     Sentimentuil poate fi de fericire, de iubire, afecțiune, etc.. Dar iubirea, oare știu eu ce e iubirea?
Pot spune doar că nu am cunoscut sentimentul, în plus pot simți chiar și de la distanță diverse stări ale persoanei iubite sau ale mele prin intermediul acestei persoane. O să spuneți că singur mă contrazic și am spus *persoana iubită*. Nu cunosc prea multe despre iubire dar cred că poate fi de două feluri: ! o iubire romantică ce rămâne în suflet ca un tatuaj ce nu se mai poate șterge, 2 un tip de iubire umană, bazată pe un sentiment afectiv. E adevărat, e un sentiment ce se poate transforma sau rămâne la stadiul de afecțiune a celor doi prieteni.

     Întodeauna am considerat că iubirea nu e pentru mine și chiar m-am ferit de acest sentiment. Uneori te ferești de săgeata lui Cupidon până ajungi să te *împiedici*, adică acea persoană sau partener/ă să te atragă, să aivă pe acel vino încu-a cum spunem noi în popor. Deși ar fi imposibil să am o relație, nu mai am nimic de pierdut, mi-ar plăcea să simt sentimentul de iubire. Aici sună puțin egoist, pare că nu mă gândesc la persoana de lângă mine, dar dragostea uneoeri este și egoistă. Totuși întodeauna m-am gândit și la persoana de lângă mine. Ca să o înțeleg mai bine m-am pus în situația ei. De nu se poate mai muilt și am sentimente pentru acea peroană, prefer să-i fiu mereu aproape, la bine și la greu, împreună mereu. Prefer o prietenie sinceră decât o iubire dezamăgitoare. 

     P.S. Iată că am scris un text despre iubire fără să cunosc sentimentul de iubire. Am fost la fel de uimit când am scris primele mele poeme de dragoste necunoscând sentimentul!

Poveste OnLine

      O poveste virtuală. Cinci ani de minciună trăiți OnLine. O mică Ruxandra Ion, o poveste demnă de o telenovelă, totuși adevărată.

     Două persoane s-au cunoscut pe platforma Facebook, doi tineri. În tentativa, care se știa că va avea un dezdonământ eșuatic, dar așa e tineretul fără minte sau neavând încotro și simțind și ei nevoia de a avea un suflet aproape.

     Viața fetei pe care o povestea cu lux de amănunte despre familia sa era de compatimit. Totuși după spusele ei era o sfântă care se pericopsise în tinerețe cu un copil, o mamă singură, o fată care tot greul a apăsat pe umerii ei toată viața, ea neștiind de distracții ca orice tineri.

     Tot ce băiatul constatase sigur era firea ei lăudăroasă și faptul că îi păsa de gura lumii, cum se spune în popor, dar tare ii mai plăcea să fie ea pe locul întâi, să se de-a mare, cum se spune în popor. Faptul de a înjosi oamenii, vorbii urât și blestema, deșți uneori avea dreptate, dar chiar și atunci când nu avea, mergea înainte și nu recunoștea. El ii știa aceste defecte, că putea oricine vedea cu ochiul liber acestea , dar totuși ceva îl atrăgea la ea... Adevărat că dragostea orbește, demult nu era ce trebuia...În afara faptului de ce văzuse singur, avea încredere oarbă în ea și credea că o cunoaște... dar cunoștea ce îi spunea ea. 

     Dragilor, judecați singuri ce constatați, nu credeți ce vi se spune. Numai conviețuind împreuină, puteți căpăta încredere în perechea voastră, nu de pe internet.

Tradiția reânvie la Telești

      Preotul Alexandru Mocanu de la Parohia Telești 1 s-a gândit să reânvie tradiția care din păcate pe meleagurile noastre locale, ca și zonale, a început să dispară. Totul a fost spre bucuria sătenilor de a vedea iarăși satul colindat și mulți dintre ei aș-i aduce aminte de perioada când erau copii ori de tinerete.

     Preotul împreună cu enoriașii săi au început a colinda, umplâmnd ulițele de bucurie, peste un an mai târziu au fost atrași și colindători mult mai tineri, nepoții acestora. Deși ceata de colindători împreună cu preotul Alexandru Mocanu se află la a-II-a ediție, grupul se vrea a fi mult mai intinerit de la an la an.

     Bucuria copiilor se putea citi pe chipul lor, parcă ne amintea de perioada când eram și noi copii și de ce nu, alături de ei copilărim și noi și viața ne menține tineri. Vârsta este doar un număr, contează cum și lângă cine trăim.

     Blogul lui Ady vă dorește Crăciun fericit alături de cei dragi sufletului și multă sănătate!

Amintiri de Ignatie

      De Sf Mucenic Ignatie Teoforul sau Ignatul cum e cunoscut în popor, tradioțional se taie porcii.

     Și astăzi încă sunt oameni care mai păstrează această tradiție, deșii acum fiecare  îi taie când au timp sau nevoie... Atunci veneau 6-7 oameni să doboare un porc și după ce îl spălau și tămâiau, doar tradiția era păstrată cu sfințenie, porcul trebuia să inspire acel fum de tămâie și după ce o persoană mai învârstă spunea tatăl nostru, se punea pe porc un sac de iută sau un peș țesut la război și ne așezam călare pe porc, în special copii. Nu prea erau posibilități de a fi fotografiat dar era o amintire frumoasă.

   Tot o amintire de Ignatie 

    Aveam un obicei în familie. Mama ne lua un dovleac turcesc, din aceia din care azi se fac plăcinte. După ce terminau lemnele de ars în sobă, ne împingea jarul dincolo de grătar și spunea că ne guice dovleacul și ni-l cocea. Nu știu dacă în tradiție există acest obicei sau era inventat doar pentru noi, dar ce bucură sufletul, este frumos, inventat sau adoptat.

Diaspora româneascâ

      În ultimii treizeci de ani, milioane de români au plecat în diferite colțuri ale lumii căutând un trai mai bun și presimt că abia e începutul exodului, vor uirma și noile generații ieșite de pe băncile școlilor. Se anunță vremuri grele, cu atât mai mult în România.

     Revenind la subiect, există sau să vedem și partea bună a acestei plecări către alte zări. Acolo unde vremurile i-au purtat, aceștia au dus cu ei, ca într-o ladă de zestre a sufletului, tradițiile strămoșești moștenite de la părinți și bunici, credința noastră ortodoxă și graiul nostru. Îi putem numi ambasadorii României, oriunde s-art afla. Departe fiind de țară și de familie, singuri printre străini, s-au căutat unii pe alții, și-au întemeiat comunități și, cel mai important, au descoperit că pot simți frânturi din ceea ce era acasă în Biserică.

     Trăiesc în spiritul romăniei, gătesc românește, vorbesc românește, tradițiile le păstrează ca acasă și multe altele. Oriunde există comunități de români, există și biserici românești. Acestea au menirea de a-i ține pe oameni apropiați, de a nu lăsa credința să piară printre atâtea învățături străine de rădăcinile noastre.

     Unii români s-au pierdut în mirajul străinătății, s-au desprins de țară și de tradiții, iar alții au reușit să-și creeze comunități oriunde au ajuns și chiar propiile familii. Copii lor chiar dacă nu sunt în totalitate români, se simt așa și duc mai departe moștenirea spirituală și culturală a poporului nostru.

     Acolo unde se află, ăn ciomunități de români mulți au devenit chiar rude. Unii s-au nășit pe alții și uite așa prin intermediul bisericii, că e cea mai apropiată cale ca romănii să se întâlnească cu toții, au devenit mai uniți de cum erau acasă.

     Iată un uxemplu de unitate în ciuda greutăților întâmpinate, că nu e ușor singur printre străini. Noi românii ne avem ca cîinele cu pisioca, nu contează greutățiile vieții și grijile cotidiene, dacă e unitate trecem peste orice. Poate ați uitat zecile de exemple din trecut...noi sunrtem de 10 ori mai bine și știm doar să ne văicărim!

Mi-am îndeplinit visul

Cred că acesta va fi un articol din nimic pentru nimic de dragul hobbyului meu de a scrie pe Blogul lui Ady și pe care l-am c-am părăsit. 

Sunt un colecționar de hobbyuri de care mă plictisesc repede. Până să apară minunata platformă de socializare, Facebook, eram atras de tot ceea ce însemna șowbizz, respectiv de pressă. După Facebook, nu pot spune că nu mai mă interesează, dar am c-am abandonato, apărând în vița mea o nouă *jucărie*.   

Pasiuni am multe, mai ales că eu din decembrie 1997 scriam poezii sau așa credeam eu. Iată că mi se împlinise un vis care nu credeam că se va întâmpla vreodată, nimeni nu visa că va apărea internetul, deși el este inventat prin jurtul anului 1970, că nu se știe cu exatitate, fiind mai multe tentative de încercare a funcționării rețelei. În mintea mea de tânăr visul meu era ca poeziile să fie publicate sau nu, dar să fie pe buzele altora, spuneam eu în sinea mea, adică citite. 

Mai întâi am avut rețineri, gândindu-mă chiar și la un pseudonim, vrând să-mi creez o pagină, prin care să-mi îndeplinesc visul. Până la urmă pagina Poezii căreia mai târziu i-am schimbat numele în Versurile sufletului meu a luat ființă..., deși nu mai rețin anul, știu că nu mă semnam, am fost încurajat de prieteni să o fac, deși știți cum sunt amicii, imparțiali... Mult mai târziu tot din hobby am creat și un grup. Deși eu nu mai public că m-am lăsat de scris, grupul e pentru iubitorii poeziei. Cred că cam târziu am realizat că versurile care le scriu nu mereu au rimă și nu formează o suiperbă poezie... Cum necum, am publicat și o Antologie de 4 poezii, am scris în Revista Împreună, Visul mi sa îndeplinit, acela ca versurile mele  să fie pe buzele altora.

Sunt un tip de creație, niciodată nu mi-a plăcut să stau pe facebook și să mă uit la prieteni pe wal să dau like-uri și comentarii. Chiar mi-a

u astras atentia amicii că nici dacă îmi apare și mă uit, nu dau like. Chiar am fost șters pe ascest motiv. Cumva like-urile îngrașă și nu știam eu! Nu, nu sunt genul lingușitor să dau doar să mă pun bine cu respăectivul. Și dacă dau, trebuie chiar să apreciez postarea. Dar am cam deviat de la subiect, vorbeam de creație, îmi place să înfiuințez grupuri și pagini, ci nu din acelea generaliste unde se publicpă fluturași, cafeluțe, fetițe, etc. Din acelea de gen, de sufelt, de specialitate, deși acestea nu sunt vizitate de nimeni, toți se duc la generaliste. Sunt un sentimental, eu sunt cu tradițiile, cu copilăria, poezia, etc. Am grupuri și pagini de acest gen, deși nu mai mă acup de ele, nu ma lăsat inima să le șterg. 

După cele enumerate mai sus și de la poezie ma atras proza și am făcut Blogul lui Ady, scriu pe el din pasiune, poate am ceva de spus sau nu.

Acum de cănd cu Tik Tok-ul, mi-a c-am abandonat pasiunile, nu le poate face omul pe toate. Realitatea are și ea rolul ei. E ca în viață, mergem cu ele târâș.

O prietenie de 8 ani. Laura Zizilas, Dumnezeu să te ierte!

      Aflați în era tehnologiei, trăim două lumi (vieți) paralele, cea reală și ce virtuală. 

Laura

     Trebuie să rămânem realiști și fiecare să aivă propia lui viață, dar inevitabil facem parte și lumea virtuală, deși prietenii întodeauna se triază, rămânându-ne cei dragi și apropiați. Așa se pot lega prietenii rămânând numai virtuale sau devenind chiar reale. 
     Prietenia este un sentiment de atașament reciproc și e dureros pierderea semenilor. Deși se mai întâmplă printre cunoscuți, nu e ca cei care au făcut parte din viața ta. Parcă printre cunoscuiți regretele sunt mai mari.
      Deși mi sa mai întâmplat să plece la cele veșnice o prietenă care vorbeam cu ea des la telefon, Ela, chiar și cu soțul ei, parcă mă doare mai mult trecerea în neființă a unei sore de suferință, prieteni de 8 (opt) ani de zile și confidentă, Laura Zizilas. Pot spune că era de o sinceritate debordantă, în ciuda defectelor ei pe care mulți le cunosc dar vreau o imagine imaculată să-i rămînă, deși se vor găsi mulți răutăcioși...
     Chiar duminică, 22.04.2022, dupăamiază, înainte să-și cheme propia moarte am vorbit cu ea pe platforma de socializare TikTok, machiată și arănjată cum niciodată nu am văzuto, ochii îi ieșeau în evidență, poza în cea mai fericită femeie, îmi spunea că în august se măritș și multer altele. A avut grijă să-mi amintească că ne cunoaștem de opt ani. Păcat că nu i-am făcut atunci o poză, era atît de frumoasă... A avut grijă ca prietenilor să le rămână întipărită așa ăn minte, să nu credeți că am fost singurul cu care a vorbit.

     Cred că la mine ținea cel mai mult, deși se îmbăta cu apă rece că î-și iubește partenerul, deși nu era totul roz ăntre ei și el nu a iubito niciodată, întodeauna sa recomandat ca colegul ei de apartamant, chiar și ieri se scuza că e doar un coleg. La Postarea mea de pe TikTok se făcea surprins că a murit. Faptul că a ținut la mine nu înseamnă că am fost iubiți că sigur mulți vă întrebați asta, dar mă doare penteru o prietenă veche. E aproape o viată de copil. Imaginați-vă atunci cînd v-om îmbătrânii și noi ne cunoaștem de zeci de ani, deși numai virtual.
     Îmi este greu să găsesc cuvintele potrivite acum când am aflat că o ființă dragă a plecat dintre noi. Dumnezeu să o ierte pentru gestul necugetat. Noi cei care am cunoscuto, nu putem decât să aprinde o lumânare. Sincere condoleanțe cunoscuților și celor apropiați!

Doliu

     P S Rog răutăcioșii să se abțină de la comentarii și să-i păstrăm o amintire frumoasă!

Un Paște blestemat

      Din acel decembrie sângeros și Crăciun blestemat, iată că am avut parte numai de nenorociri, deși, cum suntem noi oamenii, întodeauna ne-am păstrat credința și am sperat la un trai mai bun. Cu timpul, neschimbându-se nimic în această țărișoară, mulți dintre noi parcă nu prevedeam deloc un viitor roz, deși speram că copii noștrii o vor duce mai bine.

     Deși am trecut prin multe necazuri de 33 de ani încoace, iată că după un Crăciun sângeros, avem parte și de un Paște blestemat. Prima dată acum 2 ani, când am fost în carantină în timpul pandemiei COVID - 19, de ajunse-sem să părem niște arestați la domiciliu și șușoteam pe la colțuri cu vecinii, de teama poliției, de parcă ne aflam pe timpul comuniștilor.

     Pe lângă războiul vecinilor din Ukraina, vorbind de nenorocirile noastre, noi avem războiul prețurilor și criza multor alimente și nu numai. Războiul lor, falimentul nostru, ce ne-a creeat un haos total. Dar când a fost bine? O întrebare retorică ce nu ne mai ne miră. 

     Românul nostru este învățat cu greul și pe cu siguranță va trece peste orice obstacol. Nimic bun nu se prevede. Doamne Ajută! 

     

Partea umană a războiului din Ukraina

      Despre războiul vecinilor noștrii de la est s-au scris zeci de articole, fake sau nu.

     Pe mine unul prea puțin mă interesează acest aspect strategic al războiului. Nu spun că nu-l urmăresc, doar nu e ceva să nu ne intereseze, dar nici în panică nu intru, doar în alertă.

     Eu vreau să vorbesc de partea umană a lucrurilor, asta mă doare cel mai mult, suferința acelor oameni, care au muncit o viață întreagă pentru a-și construi o viață cât decât decentă și acum vine un nebun care le strică toată agoniseala. Spun nebun, că numai un nebun ar poate distruge casele și blocurile civile în loc să bombardeze strategic obiectivele militare.

     Această tragedie mă face să-mi amintesc de întrebarea copilăriei CE AI LUA CU TINE DACĂ AI PLECA PE O INSULĂ PUSTIE? Poate această intgrebare era inspiorată din realitate!

     Suferințele oamenilor din Ukraina mă face să sdimt că suferința mea e nimic pe lîngă ce trec ei, sunt norocos că întodeauna puitea fi mai rău. Poate Dumnezeu mi-a dato cu un scop, cred în faptul că nimic nu e întâmplător.

     Cu riscul de a mă repeta, dincolo de război, mă doare suferința acelor oameni. Cei care au emigrat se pot considera norocoși că au avut această posibilitate.

     Sursa fotto: https://cnstopstories.com/

PREȚUIȚI VIAȚA!

     Nu știu ceilalți, că persoanele cu dizabilități nu prea sunt luate în seamă de către autorități și integrate în societate de către semenii lor. 
     Dizabilitatea fiind de mai multe tipuri și grade, aceste persoane debordează de optimism, cosolându-se cu ideea că e mai bine așa, decât în locul celuilalt. De exemplu cel nevăzător se bucură că nu e în scaun rulant ș.m.d..
     Să facem un exercițiu de imaginație și să ne punem în locul unui nevăzător care nu cunoaște cum arată un fulg de zăpadă, focul sau alte sunete. Vorbeam cu o prietenă virtuală, îmi spunea că mai nou pe YoutuBe ea asculta aceste sunete și răgnete și încearcă să și le imagineze. Puneți-vă o clipă în pielea acestor persoane și poate vor fi înțeleți sau ajutați.
     Imaginati-vă să nu atingi cum e să îți dorești cu ardoare să atingi pământul, nisipul fierbinte sau valurile mării, doar să simți cum visurile îți sunt spulberate și să te simți neputincios în fața tuturor.
     Prin orice infirmitate oprezentă în viața unei persoane (motorie, mintelă, etc.) reprezintă un dezavantaj social. Poate că nu sunt orbi sau imobilizați, nu mai pot duce o viață normală și nici socială, șansele la o viață normală le sunt reduse.
     De aceea oameni buni, prețuiți viața și trăiți-o cu intensitate. Și nu uitați, fasceți sport și duceți o viață sănătoasă.
     Duceti o viață sănătoasă, o aspun din propria experiență. Deși sunt bolnav (epilepsie), fizic încă mai puteam, deși nu aveam voie la efort. M-am suprasolicitat până a venit un moment când mi-a zlăbit întreg sistemul nervos și forțele mai lăsat.