LISA ȘI BOBY - CEI MAI BUNI PRIETENI

Am avut câini în curte dintotdeauna, dar niciodată nu le-am permis să intre în casă. Niciodată nu am avut de rasă, poate corcitură, câini obișnuiți, nu le pot spune maidanezi - câini fără stăpân. Aceștia au fost îngrijiți și iubiți ❤. Câtă fericire se poate vedea pe chipul lor atunci când sunt răsfățați și iubiți de cei din jur! În schimb îți va fi un prieten devotat mereu, la bine și la greu. Câinele e cel mai devotat și neinteresat prieten al omului. El niciodată nu cere nimic în schimb, se mulțumește cu o bucată de pâine și un castron cu apă.
De douăzeci de ani am de la o vecină o cățelușă pechineză, Lisa. I-am dat la schimb un pui de iepure. În acel timp, această rasă, în București și în marile orașe, se vindeau în dolari.
Avea nasul ca măslina, dar mereu umed, cu ochii jilavi și negrii ca două bobițe de coacăze. Acel colț de maxilar inferior ieșit pe dinafară, alb ca fildeșul unui elefant, specific câinilor pechinezi. Colțul ei și gingiile pe dinafară era farmecul său care atrăgea privirile. Atunci când alerga, părea mândră de coada cea stufoasă. Nu știu cine era mai încântat, ea sau eu ☺
Plimbatul cu mașina pentru ea devenise o obișnuință, nu mai puteam pleca fără ea, vroia să meargă și ea. O luam mai ales la țară, la bunica mea, unde avem și o grădină. Era de o inteligență aparte, ne înțelegea când vorbeam despre plecare și era atât de bucuroasă...  Ne făcea un semn în care ea arăta „să mergem”. Poate nu ne vorbea limba, dar în felul ei ne înțelegea, tot așa înțelegeam și noi gesturile sale. Era o telepatie între noi, ceva inexplicabil... Cel mai nostim moment era atunci când îi arătam cheile mașinii și fluturam din ele, bineânțeles că o făceam spre amuzament. Se manifesta prin mișcări grăbite, se vedea o mare veselie pe chipul ei gingaș. Am încercat-o și în lesă, dar nu vroia, plăcerea ei era să zburde liber precum păsările cerului, însă ea era un înger terestru. Cu mașinile nu avea problemă, se ferea singură, aveam curaj în ea, nici nu stăteam lângă ea când trecea mașinile. Plăcerea ei era atunci când vedea drum neasfaltat, se ducea la geamul șoferului, unde era întotdeauna deschis și jumătate ieșea afară. Cu pletele în vânt, era atracția satului, privirile se întorceau asupra ei. Nu o puteam pierde, toată strada o cunoștea, era mascota pufoasă a satului. Ca orice copil, mai fugea ea de lângă noi. Uneori o strigam de știau toți vecinii că lipsește Lisa. De cele mai multe ori ne-o aduceau sau ne spuneau unde se ascunde. Întotdeauna mașina era dotată cu cutiuța ei pentru apă. O amplasam lângă mașină. De obicei ea când obosea după escapadele sale, ne aștepta sub mașină, la umbră. Fiecare gaură dintre ulucile de la gard și fiecare rincon al curții îi era cunoscut..
Meteorologul nostru de serviciu, când urma să vină ploaia, se agita și se învârtea prin curte, cu orice preț vroia să intre în casă. Avea spaimă de tunete. Îi bătea inima în ritm sacadat. Spuneam că eu nu am băgat câinii în casă, dar această pufoșenie cu farmecul ei m-a cucerit ❤, mi-a pătruns pe sub piele și m-a păcălit, ori eu odată cu vârsta am devenit mai sentimental! Mi-am adus aminte de moda din perioada comunismului, când oamenii cu bani țineau câini de companie în casă. Când auzeam, eram frapat și Îmi spuneam că niciodată nu o să fiu așa. Iată că niciodată să nu spui niciodată. Auzeam că au locul lor în fotoliu, vizionând la TV, vedeam cum le cumpărau salam. Uimirea mea consta și în faptul că în acea perioadă era criză de alimente și vedeam oameni suferind de foame și ei, cei cu bani, cumpărau calupuri din preparate din carne la câini. Iată, datorită vremii în care trăim, am ajuns și eu să fiu la fel, îmi i-au bucata mea de carne din farfurie să i-o dau cele mai bune prietene ale mele, care a știut să-mi facă viața mai frumoasă și știu că o merită.
A fost împăciuitorul familiei, atunci când ne făceam că ne certăm, spre amuzament, ea ne despărțea, când un membru al familiei era trist, ea venea să-l consoleze, arătându-și afecțiunea cu limbuța. Un trup atât de firav, dar o inimă atât de mare... Era răsfățata familiei ❤, în tinerețea sa cheful de joacă era asemeni unui copil, fără limite. Era amuzantă atunci când lua cutia în gură, avertizându-ne că nu mai are apă. Întodeauna se cerea afară, fie scârma cu lăbuța la ușă, fie venea lângă noi în pat și trăgea de noi până ne trezeam să o scoatem la aer. Îi plăcea foarte mult când ningea, ne scotea afară de mai multe ori de cât era cazul, numai ca să facă ea tumbe prin nămeți.
Vara părin gospăodărie, atât cât putea un ghemotoc de cățel, încerca a ne fi utilă. Mă ajuta la prins puii de găină, punea lăbuța pe ei și îi oprea, dădea găinile afară, alergându-le. Mârâia la ele ca un avertisment. Era ajutorul, prietena și confidenta mea. Noi amândoi corespondam, poate nu vorbeam aceeași limbă, dar ne înțelegeam reciproc, de cele mai multe ori din priviri...

Am povestit la trecut, deoarece toate acestea se întâmplau în prima ei viață. Din păcate acum, după douăzeci de ani, e foarte bătrână și bolnăvioară, dar cum m-aș putea eu dezice de ea, la câte fericire mi-a adus acest mic suflețel cu o inimă mare! Semnele bătrâneții. Nu mai poate să meargă, e oarbă și nu mai aude. Până și acel colț inferior al mandibulei i-a căzut. Nimic din ce am povestit mai sus nu mai are chef să facă. Nici în casă nu mai se cere, totuși e ținută la adăpost. Altădată ar fi tremurat și la 15 gr. C..
De doi ani de zile îl am pe Boby, un câine tânăr, șoricar, cu botul lunguieț și părul neted. E ca soneria de la poartă, mă avertizează tot, nu am nevoie de mai mult, nu am o gospodărie prea mare. Când am refăcut porțile, am avut grijă ca în partea inferioară să nu acopăr cu nimic, acolo fiind observaturul lui. Iată, am parte de un câine foarte bun, Jucăuș, caută să se facă iubit de către stăpân. Din tot timpul am avut câini buni, patrupedul simte nevoia să-i acorzi atenție și într-un fel să-l educi, nu-l pot numi dresaj ceea ce facem noi, membrii familiei. Atunci el te va răsplăti înzecit.
Ca la toți băieții, le place să șicaneze fetele ☺, pe ea, pe bătrâna Lisa. Săraca, îl tolerează, îl lasă să-și facă mendrele până se liniștește. Uneori se mai supără pe el, admolestând-ul cu un lătrat.