Faptul că nu am prieteni în realitate, am pus-o pe seama că, de mic fiind bolnăvior, prietenii m-au ocolit, nu mi-au acordat o șansă să mă cunoască. Am avut colegi care m-au protejat, eram uniți, am crescut de mici, totuși nu se compară cu un prieten adevărat. La acea vreme aparențele contau, mentalitatea oamenilor (comunismului) era alta.
Adevărul că întodeauna și în prezent, că nu s-a schimbat nimic, noi, persoanele cu dizabilități am fost excluse de societate și nu se face nimic pentru a fi integrate.
Văzând toate acestea, mulți dintre noi care mai începuseră să iasă pe afară și-au creat propia carapace în care preferă izolarea. Un mod inconștient al lor de a protesta, față de cum sunt văzuți din exterior. Toată lumea se uită indiscret la ei, dacă îi văd că ies sau că fac ceva, sunt blamați că pot și în loc să se ducă la muncă așteaptă sprijin de la Statul Român..
Cei de afară tind să creadă, că s-au iozolat că așa au găsit ei de cuvință, fără a se gândi mai amplu. Oare ei, cei apți fizic și psihic ce au făcut pentru integrarea lor în societate.
Cât despre indemnizațiile de la stat de 272 lei, e o sumă nesemnificativă în comparație cu indemnizațiile alelșilor sau ale militarilor. Despre acest subiect nu discut, că aș intra în politică. Acest subiect mă depășește și nici nu-mi place.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu