Sărbătorile de iarnă în special sunt încărcate de vechi obiceiuri păgâne, care au ajuns să se împletească cu motive creştine. Multe dintre aceste tradiţii pre-creştine au o vechime considerabilă şi amintesc mai ales de ritualuri cu scop magic. Dacă la prima vedere Anul Nou şi Revelionul de pe 31 decembrie sunt momente tradiţionale pentru români, vechi de când lumea, în realitate, spun o serie de specialişti, nu sunt decât un amestec de ritualuri pre-creştine şi importuri din vestul Europei cu o vechime nu mai mare de 100 de ani în România.
Culmea, de Anul Nou, astăzi se practică obiceiuri care nu au nicio legătură cu iarna, ci din contră mai degrabă cu primăvara. S-a ajuns să fie marcat primul arat, în miezul iernii. De altfel sărbătorirea Anului Nou la 1 ianuarie este o dată impusă diferită de adevărata sărbătoare populară.
Anul Nou, o sărbătoare a primăverii adusă în miezul iernii
Astăzi în noul an păşim la data de 1 ianuarie. Ca atare sărbătorim Anul Nou. Nu are însă nicio legătură cu adevărata sărbătoare a Anului Nou practicată de românii tradiţionali. De fapt în noul an se intra la 1 martie, adică atunci când începea oficial primăvara. Luna martie era considerată în tradiţia românească, luna mărţişorului, un simbol păgân al morţii şi renaşterii, care marca echinocţiul de primăvară. Pentru ţăranul român de altădată, Anul Nou însemna de fapt intrarea în noul an agricol. Adică natura se scutura de iarnă şi pe 9 martie putea începe aratul de primăvară. Tocmai de aceea o urătură şi o tradiţie specifică şi foarte cunoscută este pluguşorul. Este tocmai urarea adresată gospodarului care se pregăteşte în luna martie să bage pentru prima dată plugul în brazdă.
Şi nu are nicio legătură cu luna ianuarie şi anotimpul iarna. Aratul a fost adus în miezul iernii de calendar. Mai precis de impunerea unei sărbători şi a unei noi date calendaristice pentru începutul anului, sfidând tradiţia agricultorilor. Totul a început în Roma antică. În perioada timpurie şi de mijloc a republicii romane, adică cu câteva secole înainte de Hristos, trecerea în Noul An era stabilită pentru data de 1 martie. În aceea perioadă calendarul avea 10 luni şi începea cu luna martie, dedicată zeului Marte, o perioadă bună de începere a campaniilor militare. Iuliu Caesar a schimbat însă acest obicei şi a decretat schimbarea sărbătoririi Anului Nou pe data de 1 ianuarie, luând în considerare calendarul bazat pe mişcările soarelui
În Evul Mediu, sărbătoarea de Anul Nou a fost interzisă fiindcă amintea de vechile practici păgâne. Abia în 1582, este impusă din nou data de 1 ianuarie ca dată oficială a celebrării şi marcării Anului Nou. În România noul calendar a fost adoptat abia în anul 1919. De altfel sărbătorirea Anului Nou la 1 ianuarie s-a înrădăcinat târziu la români şi a început mai ales în sânul familiilor boiereşti ai căror membri au luat contact cu civilizaţia vest-europeană. Ţăranul a continuat mult timp tradiţia veche a Noului An la începutul lunii martie. Tocmai de aceea s-a ajuns la situaţia paradoxală de a fi adresate urări de recoltă bună şi de a ”porni pluguşorul”, adică aratul, în miezul iernii.
Revelionul, o modă franţuzească
Dacă sărbătorirea Anului Nou pe 1 ianurie este o tradiţie relativ recentă pentru ţăranul român, cu atât mai mult Revelionul. La români, inclusiv la boieri şi orăşeni, Revelionul a început să fie sărbătorit cu adevărat abia pe la începutul secolului XX, sfârşitul secolului al XIX lea. Revelionul este un obicei vest-european importat de românii plecaţi la studii în străinătate. Vine din franţuzescul reveil şi desemna masa care avea loc în noaptea de Crăciun.
Termenul a fost extins în Franţa la toate mesele luate seara târziu sau noaptea şi a fost ataşat petrecerii din noaptea de Anul Nou. Pătrunde în Principatele Române pe la mijlocul secolului al XIX lea, când era doar o masă după bal, la anumite conace boiereşti. Cel puţin asta arată paharnicul Constantin Stamate, la 1851, în dicţionarul său de neologisme, în dreptul revelionului. Se înţelege că revelionul, era un neologism la români. Abia mai târziu devine strict petrecerea din noaptea de Anul Nou. În lumea sătească tradiţională din România, Revelionul a început să fie sărbătorit foarte târziu.
Ritualuri ale fertilităţii la început de an
Trecerea în Noul An pentru români este o tradiţie păgână, pre-creştină şi agrară. De altfel renaşterea naturii în timpul primăverii a fost probabil motiv de sărbătoare încă din neolitic, în cadrul comunităţilor agarare din spaţiul carpato-danubiano-pontic. De-a lungul timpului, renaşterea naturii însemna reîntoarcerea la viaţă şi speranţa unui an agricol bun, pentru toate comunităţile agrare care au trăit în acest spaţiu de-a lungul timpului. Astăzi ne-au rămas ritualuri a căror vechime şi origine nu este pe deplin cunoscută. Unul dintre acestea spune că se înhămau cei mai frumoşi boi la plug şi era purtat de 12 flăcăi prin sat pentru a aduce urări gospodarilor.
Boii erau împodobiţi cu panglici colorate şi cu tălănci, menite, spun specialiştii, pentru purificarea ogorului, prin zgomot şi culoarea stridentă fiind alungate duhurile rele care sălăşluiau în brazdă. Pe ţarină în faţa boilor se spărgea un ou, tocmai simbolul fertilităţii. Erau şi alte obiceiuri conexe păgâne precum ridicatul copilului la grindă, atunci când ajungea flăcăii cu plugul. Mai precis pe capul copilului se punea o coroniţă pe care erau prinşi bani şi flori, iar micuţul era ridicat de părintele său de trei ori la grinda casei. Sub picioare avea ramuri de brad şi fierul plugului.
Pentru unii etnografi este un mod de a comunica cu vechile divinităţi şi legătura celui mic cu cosmosul. Acest obicei mai este practicat în anumite sate româneşti. Semănatul este un alt obicei păgân, legat fireşte de pluguşor şi de aceleaşi ritualuri agrare. Apoi alte obiceiuri păgâne binecunoscute de Anul Nou, practicate pe scară largă şi astăzi sunt dansurile ritualice ale ursului, caprei şi cerbului, cu rădăcini în lumea arhaică.
Citeste mai mult: adev.ro/p1trly
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu