Tata avea o soră pe la București, care locuia în cartierul Berceni, în apropierea spitalului Gheorghe Marinescu, cum se numea pe atunci. Spitalul nr. 9 cum era el cunoscut în toată țara. Bun..., aveam unchi care avea o locuință lângă spital, dar cum fac eu să ajung să mă internez?
O vecină a mătușei mele, doamna Rovența,avut la spital o intervenție, am auzit ulterior, când m-am mărit. Așa am ajuns eu să locuiesc la spital, care îmi devenise familiar, acolo fiind... dacă se poate spune așa, cea mai frumoasă copilărie a mea. Copil fiind, o luasem ca pe o distracție, doar eram la secția infantilă unde erau numai copii, jucării și pedagogi.
Eram veteran în spital: veneam, stăteam cu lunile, petreceam chiar și sărbătorile de iarnă în spital. Când reveneam în spital, eram cunoscut de la infermieră până la profesori doctori, căci se întruneau comisii cu toți mediiciî și rezidenți. Cazul meu era cosiderat de ei unul rar, de aceea își școleau elevii (medicii rezidenți) pe mine, consultându-mă rând pe rând și punându-mi zeci de întrebări ca la nebuni, unele mi se păreau stupide.
Părinții au fost mereu alături de mine, în special mama, care mi-a călăuzit pașii și vegheat pretutindeni prin secțiile prin care am fost interat , Secția de Psihiatrie.
Am început cu secția infantilă, pentru copii. Am apucat să intru la o secție de fete. M-au ținut până la 12 ani și m-au transferat la o secție de băieți până la 18 ani, apoi la adulți. Am mai avut și pauze mai rare sau mai dese în care stăteam acasă, de astfel am urmat cursurile la o școală normală.
Din spital îmi amintesc rafturile ce se găseau pe coridoare (pe atunci nu le spuneau holuri) și erau înțesate cu dosarele noastre, ale pacienților. Al meu era cel mai gros și mai ușor de găsit.Totodată îmi amintesc sălile de tratament unde se găsea ace dulap alb cu medicamente, unde se duceau toți cu cănița de acasă să-și bea medicamentele. Eu eram mai bolnav și mai țintuit la pat, crizele nu îmi dădeau pace, de aceea eram însoțit de mama care avea ea grijă de tratamentul meu. Fiind mai grav bolnav și însoțit stăteam la rezervă, nu în saloanele comune, „salonul mare„, cum îi spuneam noi..
Peste ani, trecut-au timpul, crizele de epilepsie s-au mai ameliorat și o scurtă perioadă am putut sta singur în spital, neânsoțit. Nu duceam dorul părinților, deoarece știam că vin întodeauna sâmbăta sau duminica, că rămâneau la unchii mei pentru luni, ca să vorbească cu medicii. De astfel, mătușa sau unchiul meu veneau în fiecare seară. iar părinții sunau zilnic (seara) la ei să se intereseze de mine. Atunci nu aveam telefoane mobile ca acum, iar la cele cu fise era o coadă, de trebuia să vorbești contra-conometru, că erai bătut pe umăr de colegul din spate. Mmm, îmi amintesc mâncărurile gustoase preparate de mătușa la cuptorul cu gaze. Aveau un miros specific. Erau delicioase Locuind aproape, mi le aduceau calde. Atunci gustul lor era mai amețitor.
Povestea mea ar mai putea continua, deoarece au mai continuat internările, dar am vrut să scot în evidență ajutorul întins când ai cea mai mare nevoie. Acea mână întinsă, interesant, de o persoană necunoscută, dar cu o inimă mare: doamna Rovența. Apoi sunt foarte recunoscător unchilor și părinților mei care nu m-au lăsat la greu. Nu am avut toate neamurile alături, am fost ajutat doar de părinți, sprijinit de soră, și de cine a vrut Dumnezeu!rece știam că vin întodeauna sâmbăta sau duminica, că rămâneau la unchii mei pentru luni, că rămâneau să vorbească cu medicii. De astfel, mătușa sau unchiul meu veneau în fiecare seară. în fiecare seară părinții sunau la ei să se intereseze de mine. Mmm, îmi amintesc mâncărurile gustoase gustoase preparate de mătușa la cuptorul cu gaze. Aveau un miros specific. Erau delicioase Locuind aproape, mi le aduceau calde. Atunci gustul lor era mai amețitor.
Povestea mea ar mai putea continua, deoarece au mai continuat internările, dar am vrut să scot în evidență ajutorul întins când ai cea mai mare nevoie. Acea mână întinsă, interesant, de o persoană necunoscută, dar cu op inimă mare: doamna Rovența. Apoi sunt foarte recunoscător unchilor și părinților mei care nu m-au lăsat la greu. Nu am avut toate neamurile alături, am fost ajutat doar de părinți, sprijinit de soră, și de cine a vrut Dumnezeu!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu