Aproape că nici nu am realizat când, s-a întâmplat treptat-treptat. Simțeam cum mă lasă mușchii încheieturii picioarelor sau nici nu mai știu care vertebre. Nu mai puteam sări, nu mai aveam singuranță în picioare, nici măcar să sui o singură treaptă. Pe lângă acestea, simțeam că mai aveam afectate câteva simțuri, cum ar fi ținerea gâtului ridicat (mă loveam mereu la cap din cauza asta), nu puteam face mare lucru cu brațele (nici să mă bărbieresc, deși uneori o făceam singur, ținându-mi mâna draptă cu stânga), bazinul, înghițitul, scrisul, etc. Totul era de la sistemul nervos, boală de care sufăr toată viața, mai exact de la 3 ani și 8 luni. Mușchii îmi amorțiseră parțial.
Pe acest parcurs de timp, am mai fost internat, dar ca și în bola mea cu diagnosticul de epilepsie, medicii nu aveau remediu pentru mine, trebuia ca boala să-și urmeze cursul până se ameliora. Soarta mea era în mâinile Domnului, cel mai autoputernic medic și totodată, doctor al sufletelor noastre. La un moment dat mi-a propus să pot merge singur în 5 ani la nunta surorii mele. Nu am fost vindecat complet, dar am reușit să merg pe propiile mele picioare și neajutat de nimeni. Progresele păreau lente, foarte lente, dar cu muncă și răbdare totul s-a ameliorat. Am început să regret faptul că atunci când puteam, nu făceam sport, iar acum nu mai pot nici dacă îmi doresc, nici măcar să alerg. Mi-am pierdut siguranța de sine, cred că n-aș mai reuși nici dacă, să zicem că aș putea. Oricum sunt vise.
La început ajunsesem să mă gândesc la cărucior cu rotile, dar iată că timpul le-a vindecat pe toate și tot răul este spre bine. Sechelele bolii, stranii, zic eu, au mai rămas și acum. De exemplu și în prezent înghit lichidele (ciorbă) cu greu.Iată că acum mă descurc singur, deși nu pot merge mult pe jos s-au depune efort fizic (obosesc repede). Viața mi-a arătat că, cu ambiție se trece peste orice obstacol și cu răbdare poți trece marea. Eu tot timpul am încercat să fac un lucru, deși nu puteam, deși îmi era mai simplu să spun ”Nu pot!”
Pe acest parcurs de timp, am mai fost internat, dar ca și în bola mea cu diagnosticul de epilepsie, medicii nu aveau remediu pentru mine, trebuia ca boala să-și urmeze cursul până se ameliora. Soarta mea era în mâinile Domnului, cel mai autoputernic medic și totodată, doctor al sufletelor noastre. La un moment dat mi-a propus să pot merge singur în 5 ani la nunta surorii mele. Nu am fost vindecat complet, dar am reușit să merg pe propiile mele picioare și neajutat de nimeni. Progresele păreau lente, foarte lente, dar cu muncă și răbdare totul s-a ameliorat. Am început să regret faptul că atunci când puteam, nu făceam sport, iar acum nu mai pot nici dacă îmi doresc, nici măcar să alerg. Mi-am pierdut siguranța de sine, cred că n-aș mai reuși nici dacă, să zicem că aș putea. Oricum sunt vise.
La început ajunsesem să mă gândesc la cărucior cu rotile, dar iată că timpul le-a vindecat pe toate și tot răul este spre bine. Sechelele bolii, stranii, zic eu, au mai rămas și acum. De exemplu și în prezent înghit lichidele (ciorbă) cu greu.Iată că acum mă descurc singur, deși nu pot merge mult pe jos s-au depune efort fizic (obosesc repede). Viața mi-a arătat că, cu ambiție se trece peste orice obstacol și cu răbdare poți trece marea. Eu tot timpul am încercat să fac un lucru, deși nu puteam, deși îmi era mai simplu să spun ”Nu pot!”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu