Boală profesională

E greu să fi bolnav în orice situație te-ai afla. Atunci când practic ai copilărit prin spitalul Gheorghe Marinescu din capitală. și leacul nu ți-au fost găsit, doar au făcut experimente pe pacient cu medicamente diferite, în acea vreme nu erau din acestea medicamente străine, care ți mai stabilește starea, acelea românești te țineau amețit cu ochii cât „fundul borcanului”. De te uitai la pacienți, ziceai că sunt drogați, ți-a fost pus doar un diagnostic „aruncat” din pix, nici acela confirmat. Câte tipuri de epilepsie am văzut prin spital, o formă ca a mea niciodată!
Odată ajuns la un stadiu al bolii, cel de boală profesională, fiind bolnav de la vârsta de 4 ani și acum atigând pragul de 42 de ani, spitalul Gheorghe Marinescu, din București, cei de la camera de gardă mi-au spus să nu mai vin la ei, că am spital și la mine în județul Argeș, în municipiul Pitești. Acum cei de la spitalul județean îmi spun că acestea nu sunt crize comițiale, dar nimeni nu se sinchisește să-mi caute un diagnostic. Tind să cred că sunt tratat pentru un diagnostic greșit, încă nu s-a aflat tipul crizelor, se știe doar că sunt epileptice.
După ce medicul specialist de la secția Neurologie Pitești care îmi spuse-se să nu mai vin la el, acum fiind grav bolnav, mă pasează ca pe o mingie la secția de Psihiatrie spunându-mi că m-ar putea transfera la București, aici nu e de ei. Vreau fapte, nu vorbe! Eu dacă nu am mai păstrat legătura cu medicii de la București, nu mai cunosc pe nimeni. De 20 de ani de când nu am mai fost, nici nu știu dacă dora mea mai este.  atunci avea peste 50 de ani.
Țin minte că eram la secția X de Epilepsie și o chema Tudose. Nu pot mulțumi ca ceilalți pacienți unui medic că mi-a salvat viața. Pe mine m-au tratat medicul meu cu o comisie cu toți profesorii doctori la un loc, unul nu era în stare și ironia sorții, i-am sucit pe toți. Se uitau unii la alții ca „Bulă”.