Sunt o persoana cu dizabilitate, umblu prin spitale de patru zeci de ani jumate, dar nu pot multumi nici unui medic pentru viata ce mi s-a ameliorat. In cazul meu, se lucra in echipa cu intreg personalul medical condusi de prof. doctor. Eram pasat ca o minge de fotbal de la unul la altul. Ajunse-sem, la un momendat, un fel de cobai pentru studentii de la medicina. Pesemne ca pentru ei eram un caz nemaiintalnit. Veneau, ma gadilau in talpa, dadeau cu ciocanelul in genuchi asi ridicau din spranceana, murmurand intre ei, apoi notau ceva pe o foaie si plecau, probabil la alt "fraier"/pacient problema.
Intr-un final mi sa pus diagnosticul de epilepsie (crize comitiale). Tot ceea ce v-am povestit, sa intamplat la spitalul Alexandru Obregia din Bucuresti, dar de la douazeci si ceva de ani nu mai m-au primit, spunandu-mi la Camera de Garda: "de ce vii tu la Bucuresti, aveti spital si medic de specialitate si la Pitesti", asta pentru ca nu aveau ce-mi face, crizele trec de la sine, dupa intervalul de boala.
Acum, dupa ce am fost internat la Spitalul de Urgenta din Pitesti, medicii de acolo in frunte cu prof. doctor, ca nici ei nu sunt in stare sa lucreze doar un medic cu mine, le dau mult de furca 😂, vazandu-mi criza, imi spun ca aceasta nu este de epilepsie, ci doar o convulsie. Mi-e mi-a venit dracii si le-am spus ca daca nu e epilepsie, sa-mi redescopere ei diagnosticul. Au luat pozitia mutului si au plecat in ceata.
Iata ca au reusit sa-mi implementeze si mie aceasta idee si nu mai sunt sigur de diagnosticul meu, am epilepsie doar oficial. Daca nu sufar de epilepsie, atunci ce de ce?
Frapant este ca in copilarie eram mult mai rau, crizele fiind mai dese si cu sistemul nervos la pamant. Din stiinta, crizele se se pot controla prin medicamente si apar mai des odata cu inaintarea in varsta. La mine totul a decurs taman invers. E adevarat, si acvum la maturitate traiesc cu ele facand parte din viata mea.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu