Paparuda Copilăriei - Întărirea Credinței

      Paparuda este o veche divinitate din mitologia românească, a fertilizării ploii, invocată în grupuri de copii pe timp de secetă.

     Pe plaiurile din sudul Argeșului, de unde vă scriu, cum nu am mai avut parte de o ploaie adevărată... ca să nu greșesc calculele în luni, vă spun că de la înfrățirea grâului. Imaginațivă... Când prin unele zone ale țării a plouat, poate prea mult, după cum spun unii loalnici ai locului. Cei din zonă au ajuns la saturație în privința climei ploioase noi suntem în prag de secetă.

     De aici și amintirile meme din copilărie cu Paparuda care se făcea pe timp de secetă. Bine, o să spuneți că vara, acest articol trebuia scris vara. Așa este, dar o poți face când simți, cel puțin scrie, pe acest Blog eu îmi depun sentimele. Paparuda nu-și mai are rostul, deși a trecut perioada agrara, nevoie de ploaie tot avem. Un exemplu: anul acesta nu sa putut semăna nici grâul, poate doar persoanele juridice cu imense și performante utilaje să-l fi putut razbi, de freză nici nu mai vorbesc...

     Nu mai rețin cu exaccitate Paparuda Copilăriei, oricum participau numai fete de până-n paisprezece ani. Copii erau dezbrăcați și îmbrăcați cu anumiți arbuști. La noi în Orașul Costești, Județul Argeș sunt niște plante care le spune popular bozii, în dex nu găsiți cuvântul, numele științific e altul, cum are orice plantă. Cum numele de Paparuda diferă de la o zonă la alta, așa diferă și cele de plante.

     Alaiul alcătuit dintr-un număr variat de persoane, umblau din casa în casa și intrau în curți. Paparuda se juca un dans săltăreț de jur împrejur învârtindu-se în cerc în timp ce invocau: paparudă- rudă, vino de ne ună/cu găleata,leata/ peste toată ceata/cu ciubărul-bărul/peste tot poporul/,etc.. În timpul jocului era obligatorie udarea cu apă a Paparudei. 

     Paparuda deși provine dintr-o divinitate, strămoșii noștrii au avut nevoie să creadă în ea și iată că le-a întărit credința. S-au legat și de ultima speranță și bine au făcut. Uitați-vă la noi azi în secolul XXI, nu mai nenorociri și dezastre, ne văităm ca țațele că o ducem greu, dar nu există om făr venit, face-ți o comparație între noi și acești bieți oameni care au avut un trai de azi pe mâine, solidari, își inventau rude și frați pentru a se ajuta între ei, aveau nevoie să creadă în ceva. Pentru ei mereu speranța a murit ultima, chiar au plecat la cele veșnice sperând, dar niciodată nu s-au lăsat.

     Avem cel mai bun exemplu autohton, în propria curte, cum se spune, care au duso mult mai greu și au ieșit la liman numai împreună și au sperat să nu uite aș păstra credința în Dumnezeu.
Spunea Părintele Bartolomeu Anania: *Hrăniți sperața cu fapte bune*. Degeaba, noi luăm exemple de la străini, în special americani, am uitat să trăim romnește, ei deja ne-au înghițit.

     P.S. Oare cine va stinge ultimul lumina?